Înainte de 1846, operația era o chestiune de viteză. Un chirurg priceput putea amputa un membru în mai puțin de trei minute, deoarece acesta era timpul cât un pacient putea suporta durerea. Apoi, William Morton a demonstrat eterul la Spitalul General din Massachusetts, iar sala de operație s-a schimbat definitiv.

Anestezicele se împart în două mari grupuri. Anestezicele generale produc inconștiență reversibilă, permițând intervenții chirurgicale majore fără mișcare sau conștientizare. Acestea acționează asupra mai multor ținte din creier, inclusiv receptorii GABA-A, și sunt de obicei asociate cu analgezice și relaxante musculare. Anestezicele locale, în schimb, blochează canalele de sodiu din terminațiile nervoase, amorțind o anumită regiune în timp ce pacientul rămâne treaz. Lidocaina este exemplul clasic, utilizată de la lucrări dentare până la suturi minore.

Practica modernă a rafinat meșteșugul:

• Inducție. Propofolul sau un agent inhalator subestimează pacientul în câteva secunde.
• Întreținere. Gazele volatile sau o perfuzie intravenoasă continuă le mențin acolo.
• Monitorizare. Pulsoximetria, capnografia și monitorizarea tensiunii arteriale depistează problemele din timp.
• Inversare. Agenții își pierd efectul sau sunt inversați, iar pacientul se trezește într-un mod controlat.

Riscurile sunt reale, dar gestionabile. Mortalitatea legată de anestezie la pacienții sănătoși este acum de aproximativ unu la 100.000 până la 200.000, o fracțiune din ceea ce era acum un secol.