Un satelit geostaționar orbitează în sincron cu rotația Pământului. Acesta rămâne în același punct de pe ecuator. Orbita sa se află la 35.786 de kilometri deasupra suprafeței. La această altitudine, perioada sa orbitală corespunde rotației Pământului. De la sol, pare fix pe cer. Acest lucru îl face ideal pentru comunicații și observații meteorologice.

Conceptul a fost popularizat de Arthur C. Clarke în 1945. El a propus utilizarea sateliților geostaționari pentru comunicațiile globale. Primul a fost Syncom 3 în 1964, care a transmis Jocurile Olimpice de la Tokyo. Astăzi, sute de sateliți geostaționari transmit televiziune, telefonie și date. Aceștia reprezintă coloana vertebrală a comunicațiilor prin satelit.

Caracteristicile sateliților geostaționari

• Poziție fixă ​​deasupra ecuatorului
• Latență ridicată: aproximativ 250 milisecunde dus-întors
• Acoperire largă: aproximativ o treime din suprafața Pământului
• Scump de lansat și operat
• Folosit pentru TV, meteo și unele informații despre internet

Sateliții geostaționari au dezavantaje. Orbita înaltă înseamnă o latență mare. Acest lucru este dăunător pentru aplicațiile în timp real, cum ar fi jocurile și apelurile video. Constelațiile cu orbită joasă a Pământului, precum Starlink, oferă o latență mai mică. Însă sateliții geostaționari încă domină transmisiunile TV și monitorizarea vremii.