În a treia zi, mormântul era gol. Această afirmație stă în centrul credinței creștine. Învierea este învierea lui Isus din morți și, prin extensie, învierea viitoare a celor care îi aparțin.

Scriitorii Noului Testament insistă că evenimentul a fost trupesc. Isus cel înviat putea fi atins, putea mânca, dar nu mai era legat de limite fizice obișnuite. Pavel tratează învierea ca fiind primele roade ale unei recolte mai mari: deoarece Hristos a înviat, cei care mor în El vor fi și ei înviați când Se va întoarce. Speranța nu este evadarea din trup, ci răscumpărarea trupului, o existență fizică transformată într-o creație reînnoită.

Așteptarea evreilor cu privire la o înviere generală la sfârșitul veacurilor a oferit contextul, însă afirmația creștină era distinctă: un om fusese deja înviat ca începutul sfârșitului. Predica timpurie trata învierea atât ca fapt istoric, cât și ca o articulație teologică. Fără ea, spunea Pavel, credința este zadarnică, iar predicarea este goală.

Tradițiile artistice și liturgice au persistat asupra momentului - femeile la mormânt, apariția către Maria Magdalena, masa de la Emaus. Crezul pur și simplu afirmă faptul și trece la consecința sa: viața lumii viitoare.