Transformarea fundamentală și relativ rapidă a puterii politice și adesea a structurii sociale constituie o revoluție. Revoluțiile implică de obicei mobilizarea în masă, prăbușirea sau răsturnarea regimului existent și încercarea de a instaura o nouă ordine.

Cauzele includ presiunile structurale pe termen lung - schimbări economice, slăbiciunea statului, divizarea elitei - și factori declanșatori pe termen scurt, cum ar fi criza fiscală sau înfrângerea militară. Rezultatele variază: unele revoluții produc schimbări instituționale durabile; altele duc la cicluri de violență, noi dictaturi sau la restaurarea parțială a vechii ordini. Revoluțiile franceză, rusă și chineză rămân puncte de referință centrale.

Ideologia revoluționară oferă justificare și direcție, însă luptele practice pentru putere remodelează adesea obiectivele inițiale. Studiul comparativ caută tipare fără a șterge caracterul distinctiv al fiecărui caz. Amenințarea sau amintirea revoluției continuă să influențeze modul în care se comportă conducătorii și opoziția.

O revoluție reușită redesenează granița posibilului politic.