Fiecare persoană se naște cu o pretenție pe care niciun guvern, cultură sau majoritate nu o poate anula. Drepturile omului se bazează pe această simplă insistență. Nu sunt daruri acordate de cei puternici; sunt limite asupra a ceea ce pot face cei puternici.

Lista modernă a prins contur după cel de-al Doilea Război Mondial, când Declarația Universală a Drepturilor Omului a reunit într-un singur document decenii de lupte anterioare. Viața, libertatea, siguranța persoanei, eliberarea de sclavie și tortură, egalitatea în fața legii, libertatea de gândire și de credință - acestea au devenit punctul de plecare. Tratatele ulterioare au adăugat drepturi la educație, muncă, sănătate și participare la viața culturală. Limbajul este universal ca ambiție, însă aplicarea rămâne inegală și adesea depinde de voința politică.

Criticii subliniază că drepturile se pot ciocni. Libertatea de exprimare poate răni demnitatea; libertatea religioasă se poate ciocni cu egalitatea femeilor sau a minorităților sexuale. Alții susțin că originea occidentală a cadrului modern îl face mai puțin convingător în societățile care prioritizează armonia colectivă sau datoria religioasă. Totuși, ideea centrală s-a dovedit a fi rezistentă: anumite rele sunt rele indiferent cine le suferă și indiferent ce spun obiceiurile locale.

• Drepturile civile și politice protejează individul împotriva statului.
• Drepturile economice și sociale necesită prevederi pozitive din partea statului.
• Drepturile colective, cum ar fi autodeterminarea, se adresează mai degrabă grupurilor decât indivizilor.

Când instanțele sau activiștii invocă drepturile omului, aceștia fac apel la un standard care pretinde că este superior oricărui regim sau oricărui anumit regim sau tradiție.