Teoria contractului social susține că autoritatea politică se bazează pe un acord între cei guvernați. Oamenii renunță la unele libertăți în schimbul protecției și ordinii. Ideea datează din Grecia antică, dar a devenit centrală în filosofia politică modernă prin intermediul lui Hobbes, Locke și Rousseau. Hobbes a susținut că, fără guvern, viața este urâtă, brutală și scurtă. Pentru a scăpa de starea naturală, oamenii sunt de acord să se supună unui suveran. Locke a susținut că starea naturală nu este un război al tuturor împotriva tuturor, dar îi lipsește un judecător neutru. Oamenii sunt de acord să formeze un guvern pentru a-și proteja drepturile. Dacă guvernul eșuează, au dreptul la revoluție. Rousseau a susținut că contractul social nu este o supunere față de un suveran, ci o expresie a voinței generale, a voinței colective a poporului.

Teoria contractului social a fost criticată. Unii susțin că acesta este o ficțiune, că nimeni nu a fost vreodată de acord cu el. Alții susțin că ignoră dezechilibrele de putere. Apărătorii răspund că acesta este un experiment mental, o modalitate de a întreba ce principii ale justiției ar alege oamenii raționali. Rawls a folosit contractul social în acest fel, argumentând că principiile justiției ar trebui alese în spatele unui văl de ignoranță. Contractul social rămâne un cadru puternic pentru reflecția asupra obligației politice, a drepturilor și a justiției.

Gânditori cheie ai contractului social

• Hobbes. Suveranitate absolută pentru a scăpa de starea naturală.
• Locke. Guvernul trebuie să protejeze drepturile naturale, cu dreptul la revoluție.
• Rousseau. Voința generală și suveranitatea populară.
• Rawls. Dreptatea ca echitate, aleasă în spatele unui văl de ignoranță.

Contractul social nu este un eveniment istoric. Este o modalitate de a justifica autoritatea politică întrebându-ne cu ce ar fi de acord oamenii.