O opinie separată este o declarație scrisă a unui judecător care nu este de acord cu decizia majorității. Nu schimbă rezultatul. Hotărârea majorității rămâne valabilă. Însă opiniile separate contează deoarece păstrează argumentele pentru viitor și uneori devin baza unor modificări ulterioare.

Președintele Curții Supreme, John Marshall, a stabilit practica unei singure opinii majoritare la începutul anilor 1800. Înainte de aceasta, fiecare judecător scria separat. Opiniunile separate au devenit mai frecvente pe măsură ce sarcina instanței a crescut, iar legea a devenit mai complexă. Unele opinii separate sunt celebre: opinia separată a judecătorului Harlan în cazul Plessy v. Ferguson, opinia separată a judecătorului Holmes în cazul Abrams v. United States, opinia separată a judecătorului Blackmun în cazul Bowers v. Hardwick.

Tipuri de disidențe

• Disidență pură: nu este de acord cu rezultatul și cu raționamentul.
• Parțial de acord, parțial separat: este de acord cu unele constatări.
• Disidență fără opinie: votează împotrivă, dar nu scrie nimic.
• Per curiam disidență: scurtă și nesemnată.

O opinie separată poate semnala că problema nu este rezolvată. Atunci când componența instanței se schimbă, o opinie separată anterioară poate deveni noua majoritate. Acest lucru s-a întâmplat în mod repetat în dreptul constituțional. Scrierea unei opinii separate este un act de optimism față de viitor. Se spune că dezbaterea nu s-a încheiat, chiar dacă votul este pierdut astăzi.