Cerințele de capital stabilesc suma minimă de capital pe care o bancă trebuie să o dețină pentru a absorbi pierderile. Capitalul nu este reprezentat de numerar într-un seif. Este diferența dintre activele și pasivele unei bănci, finanțate de acționari și de profiturile reportate. Autoritățile de reglementare impun băncilor să dețină un capital egal cu un procent din activele lor ponderate în funcție de risc. Cu cât riscul este mai mare, cu atât este necesar mai mult capital.

Regulile provin din Acordurile de la Basel. Basel III, cadrul actual, impune un raport minim al fondurilor proprii de nivel 1 de bază de 4,5%, plus un buffer de conservare a capitalului de 2,5%, pentru un total de 7%. Băncile de importanță sistemică trebuie să dețină capital suplimentar. Cele mai mari bănci din SUA se confruntă cu cerințe și mai stricte, testele de stres determinând de cât capital au nevoie pentru a supraviețui unei recesiuni severe.

Cerințele de capital sunt un compromis. Prea puțin capital, iar băncile dau faliment atunci când apar pierderi. Prea mult capital, iar băncile acordă mai puține împrumuturi, încetinind economia. Criza din 2008 a arătat că nivelurile de capital erau prea scăzute. Băncile aveau puține resurse pentru a absorbi pierderile ipotecare, iar contribuabilii au fost nevoiți să le salveze. De atunci, nivelurile de capital s-au dublat aproximativ la cele mai mari bănci.

Criticii susțin că cerințele de capital sunt încă prea complexe și că băncile manipulează ponderile de risc. Unii economiști propun un raport simplu de îndatorare, care impune capitalul ca procent din activele totale, indiferent de risc. Dezbaterea continuă, dar principiul este stabilit: băncile trebuie să aibă piele în joc.