În cea mai mare parte a preistoriei umane, oamenii au trăit în cete: grupuri mici de aproximativ cincisprezece până la cincizeci de indivizi, de obicei înrudiți prin legături de rudenie. Membrii se mutau odată cu anotimpurile, urmând resursele de vânat și plante. Ceata este organizația socială clasică a popoarelor care caută hrană, documentată la tribul !Kung San din Kalahari, la grupurile inuite și la multe comunități aborigene australiene.

Grupurile sunt adesea descrise ca fiind egalitare, iar acest lucru este în general adevărat. Conducerea tinde să fie informală și situațională. Un vânător priceput sau un bătrân respectat poate ghida deciziile, dar nimeni nu deține o autoritate permanentă susținută de forță. Împărțirea este esențială. Carnea provenită dintr-o pradă mare este distribuită pe scară largă, iar acumularea aduce cenzură socială. Disputele sunt rezolvate prin discuții, evitare sau divizare, unde un grup pur și simplu se divide și se separă.

Caracteristici tipice

• Dimensiuni mici și mobilitate ridicată.
• Rudenia ca principiu organizatoric principal.
• Calitate flexibilă de membru; oamenii se alătură și părăsesc taberele.
• Puțină avere acumulată sau ierarhie formală.

Aceste societăți nu sunt relicve înghețate. Au istorii, se adaptează la condițiile schimbătoare și, astăzi, multe dintre ele mențin organizarea în bandă, în timp ce interacționează cu statele și piețele.