„Pălugul” descrie terenurile agricole lăsate neplantate timp de unul sau mai multe sezoane de creștere pentru a permite solului să-și recapete fertilitatea, să acumuleze umiditate și să întrerupă ciclurile de dăunători și boli. Practica este străveche: fermierii romani alternau cerealele cu pâloarea, iar sistemul medieval cu trei câmpuri lăsa o treime din teren pâloare în fiecare an. Pălugul poate fi gol, unde buruienile sunt controlate prin arătură sau erbicide, sau vegetat, unde se cultivă o cultură de acoperire și ulterior se încorporează. În agricultura pe uscat, pâloarea de vară stochează precipitațiile de iarnă pentru cultura următoare, deși lasă solul vulnerabil la eroziune și reduce producția totală pe hectar. În Uniunea Europeană, politicile de scoatere din circuitul agricol impuneau odată fermierilor să lase terenurile pâloare pentru a reduce surplusurile și a sprijini biodiversitatea; astăzi, zonele de interes ecologic și schemele de agromediu încurajează practici similare. Terenurile pâloare oferă habitat pentru fauna sălbatică și pot fi folosite pentru pășunat sau fân. Rotațiile moderne reduc adesea pâloarea goală în favoarea culturilor de acoperire și a secvențelor diversificate.