Când Imperiul Roman s-a divizat și biserica occidentală s-a dezvoltat pe linii latine, bisericile din Orient au continuat tradiția greacă și bizantină. Ortodoxia răsăriteană este forma vie a acestei continuități. Inima sa rămâne Grecia, Rusia, Balcanii și Orientul Mijlociu, deși comunitățile de imigranți au dus-o în întreaga lume.

Doctrina este definită de primele șapte concilii ecumenice și de consensul continuu al Bisericii. Treimea, cele două naturi ale lui Hristos și venerarea icoanelor nu sunt negociabile. Cultul este liturgic, lung și plin de simbolism. Liturghia Sfântă a Sfântului Ioan Gură de Aur este slujba obișnuită de duminică; clădirea în sine este înțeleasă ca o imagine a cerului, cu iconostasul marcând granița dintre naos și altar. Icoanele nu sunt decorațiuni, ci ferestre către prezența sfinților și a lui Hristos însuși.

Autoritatea este conciliară mai degrabă decât monarhică. Niciun episcop nu deține genul de jurisdicție universală revendicată de papalitatea romană. Bisericile autocefale - rusă, greacă, sârbă și altele - se guvernează singure, rămânând în comuniune. Monahismul, în special tradiția Muntelui Athos, continuă să modeleze spiritualitatea prin Rugăciunea lui Iisus și prin căutarea theosis-ului, participarea treptată a persoanei umane la viața divină.

Pentru ortodocși, Biserica nu este în primul rând o instituție, ci Trupul lui Hristos, care gustă deja veacul viitor în fiecare Euharistie.