Teoria Cannon-Bard a emoției propune că un stimul care stârnește o emoție declanșează simultan răspunsul fiziologic și experiența subiectivă a emoției. Cele două apar împreună; niciunul nu îl provoacă pe celălalt.

Walter Cannon și Philip Bard au dezvoltat această teorie în anii 1920 ca o contestare a teoriei anterioare James-Lange, care susținea că ne este frică pentru că alergăm. Cannon a susținut că aceleași schimbări corporale apar în diferite emoții și că schimbările sunt adesea prea lente pentru a explica rapiditatea sentimentelor emoționale. În schimb, el a localizat procesele cheie în talamus, despre care credea că trimitea semnale simultane către cortex (producând emoția resimțită) și către sistemul nervos autonom (producând răspunsul corporal).

Cercetările ulterioare au rafinat anatomia — hipotalamusul și structurile limbice joacă roluri mai importante decât presupunea Cannon — însă afirmația centrală a generării simultane rămâne influentă. Teoriile moderne încorporează adesea elemente atât ale teoriilor Cannon-Bard, cât și ale teoriilor James-Lange, recunoscând că feedback-ul din partea corpului poate colora și intensifica emoțiile chiar dacă nu este singura cauză.

Conform lui Cannon-Bard, atunci când întâlnești un urs în pădure, inima bătând cu viteză mare și sentimentul de frică apar în același moment din același proces central.