Unii oameni se împing spre obiective dificile; alții preferă să evite riscul eșecului. Motivația realizării este dorința generală de a realiza ceva semnificativ, de a stăpâni abilități și de a atinge standarde înalte.

Psihologii fac distincție între motivul de a obține succesul și motivul de a evita eșecul. Persoanele cu un nivel ridicat al primului nivel caută provocări moderate în care efortul poate face diferența; cei dominați de frica de eșec pot alege sarcini care sunt fie foarte ușoare, fie imposibil de dificile, astfel încât rezultatul să nu reflecte abilitățile lor. Valorile culturale, așteptările părinților și experiențele timpurii de competență modelează puterea și direcția motivului.

În mediile educaționale și organizaționale, conceptul ajută la explicarea motivului pentru care indivizii cu performanțe egale au performanțe diferite. Feedback-ul care pune accentul pe efort și strategie tinde să consolideze motivația adaptivă pentru realizare; feedback-ul care se concentrează doar pe talentul înnăscut o poate submina atunci când apar dificultăți. Teoria orientării pe obiective distinge în continuare obiectivele de performanță - învățarea de dragul însuși - de obiectivele de performanță - demonstrarea abilității în raport cu ceilalți.

Motivația realizării nu este același lucru cu ambiția pentru statut. Este impulsul mai liniștit și mai persistent de a face ceva bine, deoarece acțiunea în sine contează.