Pragul absolut este cel mai slab nivel al unui stimul pe care o persoană îl poate detecta în jumătate din cazuri. Sub acest nivel, stimulul este de obicei ratat; peste el, detectarea devine fiabilă. Conceptul provine din psihofizica secolului al XIX-lea și rămâne o măsură de bază a sensibilității senzoriale.

Pragurile diferă în funcție de simțuri și de indivizi. Flacăra unei lumânări într-o noapte senină poate fi văzută de la 48 de kilometri distanță în condiții ideale; ticăitul unui ceas poate fi auzit de la șase metri într-o cameră liniștită. Pragurile gustative și olfactive variază în funcție de substanța chimică și de starea observatorului. Vârsta, oboseala, atenția și așteptările modifică valoarea măsurată. Testarea modernă folosește adesea metode de detectare a semnalelor care separă adevărata sensibilitate de disponibilitatea observatorului de a spune „da”.

Criteriul de 50% este convențional. Acesta recunoaște că detectarea este probabilistică, mai degrabă decât una de tipul „totul sau nimic”. Un stimul aflat la prag nu este invizibil sau inaudibil jumătate din timp în sensul simplu; mai degrabă, răspunsul intern pe care îl produce este uneori suficient de puternic pentru a depăși criteriul de decizie, iar alteori nu.

Cunoașterea pragului absolut îi ajută pe ingineri să proiecteze afișaje și alarme și oferă psihologilor un punct de plecare cantitativ pentru studierea modului în care senzația devine percepție.