„Ființa” este cuvântul cel mai general în filosofie. Se aplică la tot ceea ce există: roci, numere, minți, zei, abstracțiuni, posibilități. A întreba despre ființă înseamnă a întreba ce înseamnă ca ceva să existe. Parmenide a început conversația argumentând că ființa este una, neschimbată și eternă. Heraclit a replicat că totul curge. Platon a împărțit ființa în tărâmuri ale devenirii și Forme eterne. Aristotel a studiat ființa în multiplele sale sensuri, inclusiv substanță, calitate și relație.

Filosofii medievali au distins esența de existență. Esența unui lucru este ceea ce este. Existența sa este faptul că este. Toma d'Aquino a susținut că în Dumnezeu, esența și existența coincid, în timp ce în creaturi ele diferă. Filosofia modernă a schimbat problema. Kant a distins lumea fenomenală pe care o experimentăm de lumea noumenală pe care nu o putem experimenta. Heidegger a redeschis chestiunea ființei în Ființă și timp, argumentând că filosofia occidentală o uitase. El a distins ființele, lucrurile care există, de Ființa însăși, evenimentul sau procesul prin care lucrurile sunt dezvăluite.

Dimensiunile ființei

• Ontologic.
• Existențial.
• Logic.

Ființa nu este un gen. Nu se divide în specii așa cum animalul se divide în mamifer și reptilă. Se spune în multe feluri, iar această pluralitate face parte din dificultate.