În 1517, un călugăr augustinian german a publicat un set de teze academice despre indulgențe. În decurs de un deceniu, disputa s-a transformat într-o ruptură continentală. Reforma este numele dat acelei răsturnări din secolul al XVI-lea care a divizat definitiv creștinismul occidental în curente protestant și catolic.

Perspectiva centrală a lui Martin Luther a fost justificarea doar prin credință. Faptele bune și respectarea sacramentelor, susținea el, nu puteau câștiga o poziție înaintea lui Dumnezeu; doar încrederea în promisiunea lui Hristos o putea face. Scriptura, nu învățătura Bisericii, era autoritatea finală. Alți reformatori - Zwingli la Zurich, Calvin la Geneva, anabaptiștii în diferite locuri - au împins logica mai departe sau în direcții diferite. Au urmat Bibliile vernaculare, cântecul congregațional și cultul simplificat. Conducătorii politici au văzut rapid atât oportunități, cât și pericole; rezultatul a fost un mozaic de biserici consacrate și, pe alocuri, război religios aprig.

Răspunsul catolic, adesea numit Contrareformă, a clarificat doctrina la Conciliul de la Trento, a reformat educația clericală și a lansat noi ordine religioase. Până la sfârșitul secolului, harta Europei fusese redesenată pe baza principiilor confesionale. Efectele pe termen lung au depășit cu mult limitele bisericii: alfabetizarea a crescut odată cu citirea Bibliei, noțiunile de conștiință individuală au căpătat o nouă greutate, iar ideea unei singure comunități creștine s-a estompat.

Ceea ce a început ca o dezbatere despre salvare a devenit o remodelare a culturii europene însăși.