Corelarea liniilor de coastă cu distribuția fosilelor i-a nedumerit cândva pe geologi. Deriva continentelor este ideea că continentele s-au mișcat lent pe suprafața Pământului de-a lungul timpului geologic. Alfred Wegener a adunat dovezile cheie la începutul secolului al XX-lea, deși un mecanism lipsea până când tectonica plăcilor nu l-a furnizat.

Conformarea continentelor, secvențe identice de roci pe țărmuri opuse și fosile ale aceleiași specii găsite pe ținuturi acum separate, toate au susținut conceptul. Flora de Glossopteris și rămășițele de Mesosaurus apar în America de Sud, Africa, Antarctica și Australia, indicând faptul că aceste ținuturi au fost cândva unite.

Astăzi, mișcarea este înțeleasă ca o consecință a tectonicii plăcilor. Continentele se deplasează pe plăci litosferice care se mișcă cu câțiva centimetri pe an. Datele paleomagnetice și măsurătorile GPS confirmă deriva continuă. Teoria a transformat geologia prin legarea caracteristicilor suprafeței de procesele din adâncurile Pământului.

• Mișcarea treptată a continentelor în timp
• Susținut de dovezi fosile, de rocă și de coastă
• Explicat prin teoria tectonicei plăcilor
• Continuă în ritmuri măsurabile și astăzi