Postmodernismul în literatură este marcat de fragmentare, paradox, narațiune nesigură, intertextualitate și un scepticism față de narațiunile grandioase și sensul stabil. A devenit proeminent la mijlocul și sfârșitul secolului al XX-lea.

Scriitorii asociați cu acest stil – Pynchon, Barth, Calvino, Rushdie și mulți alții – se joacă cu forma, combină cultura înaltă cu cea joasă și adesea fac vizibilă artificialitatea narațiunii. Intrigile liniare fac loc colajului, pastișei și autoreferențialelor. Cititorului i se reamintește frecvent că textul este un obiect construit, mai degrabă decât o fereastră transparentă către realitate. Ironia, parodia și umorul negru sunt registre tonale comune.

Postmodernismul reacționează împotriva ambițiilor formale și a umanismului rezidual al modernismului avansat, extinzând totodată și unele dintre impulsurile sale experimentale. Criticii dezbat dacă este o mișcare coerentă sau un grup vag de tendințe. Tehnicile sale au devenit larg disponibile, astfel încât elemente considerate cândva radicale apar acum în ficțiunea mainstream și în mass-media populară.

Literatura care nu are încredere în poveștile magistrale și se delectează cu forme fragmentate, voci mixte și jocuri cu final deschis funcționează într-o venă postmodernă.