Denotația este sensul literal, în dicționar, al unui cuvânt - referința principală pe care o face fără colorare emoțională sau culturală suplimentară. Este nucleul stabil al semnificației.

„Șarpe” desemnează o reptilă fără picioare. Orice alte asocieri pe care le poartă cuvântul – trădare, ispită, eleganță – aparțin conotației. Expunerea clară, scrierea tehnică și limbajul juridic își propun să rămână aproape de denotație, astfel încât sensul să rămână lipsit de ambiguitate. Chiar și în literatură, scriitorii trebuie să controleze denotația înainte de a putea juca productiv cu conotația; dacă sensul literal este confuz, semnificațiile asociative plutesc libere de orice ancoră.

Denotația nu este niciodată complet lipsită de context, însă este aspectul sensului pe care vorbitorii competenți ai unei limbi sunt așteptați să îl împărtășească. Dicționarele încearcă să o surprindă; dificultățile de traducere apar adesea atunci când denotațiile nu se aliniază în diferite limbi. Precizia în denotație este fundamentul pe care se construiesc efecte verbale mai complexe.

Referința de bază, convenită asupra unui cuvânt, este denotația sa.