În anii 1970, s-a întâmplat ceva ce economiștii considerau imposibil. Inflația și șomajul au crescut în același timp. Curba Phillips standard arăta că acestea se mișcau în direcții opuse. Stagflația, o combinație de creștere stagnantă și inflație ridicată, a încălcat această regulă și a forțat o regândire a teoriei macroeconomice.

Declanșatorul a fost un șoc al ofertei. OPEC a impus un embargou asupra petrolului în 1973, iar prețurile țițeiului s-au cvadruplat. Costurile mai mari ale energiei au împins în sus prețurile în întreaga economie. În același timp, creșterea economică a încetinit, iar șomajul a crescut. Băncile centrale s-au confruntat cu o dilemă. Creșterea ratelor dobânzilor ar combate inflația, dar ar adânci recesiunea. Reducerea ratelor dobânzilor ar sprijini creșterea, dar ar agrava inflația. Nu exista o opțiune bună.

Experiența a lăsat o amprentă durabilă. A convins băncile centrale să acorde prioritate controlului inflației chiar și cu prețul creșterii șomajului. Paul Volcker, președintele Rezervei Federale din 1979 până în 1987, a majorat ratele dobânzilor la aproape 20% pentru a stopa inflația. A funcționat, dar a declanșat o recesiune severă. De atunci, stagflația a fost rară, deși creșterea prețurilor la energie și a inflației din 2022 a stârnit temeri cu privire la o revenire.

Cauzele stagflației

• Șocuri de ofertă, cum ar fi embargourile asupra petrolului
• Creșterea excesivă a masei monetare
• Spiralele salariilor și prețurilor
• Răspunsuri politice slabe
• Perturbări economice externe