Când o specie ajunge într-un mediu nou și provoacă daune, aceasta este invazivă. Nu toate speciile non-native sunt invazive. Majoritatea speciilor introduse fie nu reușesc să se stabilească, fie se integrează fără a perturba ecosistemul. Cele care devin invazive au trăsături comune: creștere rapidă, reproducere ridicată, puțini prădători naturali în noua arie de răspândire și capacitatea de a tolera o gamă largă de condiții. Ele concurează cu speciile native pentru hrană, apă și spațiu. Unele se hrănesc direct cu speciile native care nu au apărare împotriva lor.

Speciile invazive sunt una dintre principalele cauze ale pierderii biodiversității la nivel mondial. Acestea ajung pe mai multe căi: apa de balast de pe nave, plante și animale importate, transporturi de cherestea și autostopul accidental. Șarpele brun de copac a fost introdus în Guam după al Doilea Război Mondial și a distrus majoritatea păsărilor native ale insulei. Midiile zebră s-au răspândit prin Marile Lacuri și înfundă conductele de apă și supapele de admisie. Kudzu, adus în Statele Unite din Japonia, acoperă acum milioane de acri în sud-estul țării. Eradicarea este costisitoare și adesea imposibilă odată ce o specie s-a stabilit.

Căi comune

• Apa de balast a navei și murdărirea corpului navei.
• Importuri horticole și agricole.
• Comerț cu animale de companie și lansări de acvarii.
• Cherestea, ambalaje și marfă.

Prevenirea este mai ieftină decât controlul. Inspectarea importurilor și aplicarea regulilor de carantină opresc multe invazii înainte ca acestea să înceapă.