Ecologiștii au descris cândva succesiunea ca o serie de etape care se termină într-o comunitate climax stabilă. Un câmp gol dă loc ierburilor, apoi arbuștilor, apoi copacilor pionieri și, în final, unei păduri mature care persistă până când este perturbată. Ideea a fost esențială pentru munca lui Frederic Clements la începutul secolului al XX-lea. El a susținut că fiecare regiune avea un singur climax determinat de climă și că succesiunea se îndrepta spre acesta precum un organism care se dezvoltă spre vârsta adultă.

Această perspectivă a fost în mare parte înlocuită. Ecologia modernă consideră comunitățile ca fiind dinamice și determinate de perturbări. O pădure s-ar putea să nu atingă niciodată un punct final stabil. Incendiile, furtunile, insectele și utilizarea terenurilor de către om resetează succesiunea în mod repetat. Henry Gleason a susținut în anii 1920 că comunitățile sunt ansambluri laxe de specii care răspund individual la anumite condiții, nu superorganisme integrate. Opinia sa a câștigat susținere în timp. Astăzi, ecologiștii vorbesc despre comunități cu succesiune târzie sau cu creștere veche, mai degrabă decât despre un singur punct culminant.

Etapele succesiunii

• Specie pionieră: prima care colonizează terenul gol.
• Specii intermediare: arbuști și arbori cu creștere rapidă.
• Succesiune târzie: copaci cu creștere lentă, toleranți la umbră.
• Perturbare: incendiu, furtună sau utilizare umană resetează secvența.

Pădurile seculare sunt încă importante. Ele rețin carbon, adăpostesc specii care nu se găsesc nicăieri altundeva și au nevoie de secole pentru a se dezvolta. Protejarea lor nu înseamnă atingerea unui punct culminant. Este vorba despre permiterea continuării proceselor naturale.