Un Western blot detectează o proteină specifică dintr-o probă. Acesta separă proteinele după dimensiune, le transferă pe o membrană și le sondează cu un anticorp. Rezultatul este o bandă în poziția corespunzătoare greutății moleculare a proteinei. Dacă banda este prezentă, proteina este acolo. Dacă lipsește, proteina nu este. Este un concept simplu, dar tehnica are mulți pași și multe posibilități de eroare.

Procedura are mai multe etape. Proteinele sunt extrase din celule sau țesuturi și denaturate. Acestea sunt încărcate pe un gel de poliacrilamidă și separate prin electroforeză. Proteinele sunt transferate pe o membrană de nitroceluloză sau PVDF. Membrana este blocată pentru a preveni legarea nespecifică. Un anticorp primar se leagă de proteina țintă. Un anticorp secundar, legat de o enzimă sau un fluorofor, se leagă de anticorpul primar. Se adaugă un substrat, iar semnalul este detectat pe film sau cu un sistem de imagistică.

Western blot-urile sunt utilizate pentru a confirma prezența unei proteine, a compara nivelurile de expresie între probe și a detecta modificări post-translaționale. Acestea sunt utilizate în cercetare și în diagnosticarea clinică, inclusiv testul de confirmare pentru HIV și testul pentru boala Lyme. De asemenea, sunt utilizate pentru a valida anticorpii și a verifica efectele în afara țintei.

Tehnica este, în cel mai bun caz, semicantitativă. Necesită controale atente și normalizare. Este consumatoare de timp și poate fi dificilă. Dar rămâne un instrument standard în biologia moleculară.