În 1975, Georges Köhler și César Milstein au dezvoltat o tehnică de producere a anticorpilor identici dintr-o singură linie celulară. Au fuzionat o celulă B producătoare de anticorpi cu o celulă de mielom, creând un hibridom care se putea diviza la nesfârșit și produce un singur anticorp. S-au născut anticorpii monoclonali. Descoperirea a câștigat Premiul Nobel în 1984.

Un anticorp monoclonal se leagă de o țintă specifică, numită epitop. Această specificitate îi face medicamente puternice. Aceștia pot bloca o proteină care declanșează cancerul, pot semnala o celulă canceroasă pentru distrugere de către sistemul imunitar sau pot neutraliza un virus. De asemenea, pot livra o sarcină medicamentoasă direct către o celulă țintă. Primul anticorp monoclonal terapeutic, muromonab, a fost aprobat în 1986. De atunci, sute de anticorpi au fost aprobați pentru cancer, boli autoimune, boli infecțioase și migrenă.

Anticorpii monoclonali sunt produși în culturi de celule de mamifere, de obicei celule ovariene de hamster chinezesc. Procesul este costisitor și complex. Anticorpii trebuie purificați din bulionul de cultură și testați pentru potență, puritate și siguranță. De obicei, se administrează prin perfuzie intravenoasă sau injecție subcutanată, deoarece ar fi digerați dacă ar fi înghițiți.

Numele anticorpilor monoclonali dezvăluie originea lor. Anticorpii umani se termină în -umab. Anticorpii umanizați se termină în -zumab. Anticorpii himerici se termină în -ximab. Sufixul nu este doar o etichetă. El vă spune cât de mult din moleculă este umană și cât de probabil este să declanșeze un răspuns imun.