Băncile centrale dirijează economia prin intermediul politicii monetare. Acestea majorează sau reduc ratele dobânzilor, cumpără sau vând titluri de stat și ajustează cerințele privind rezervele minime obligatorii. Scopul este de a menține inflația scăzută, rata ocupării forței de muncă ridicată și sistemul financiar stabil. În Statele Unite, Rezerva Federală are un mandat dublu: ocuparea forței de muncă maximă și stabilitatea prețurilor. Banca Centrală Europeană vizează o inflație apropiată de 2%. Banca Japoniei a urmărit o relaxare agresivă timp de decenii.

Principalul instrument este rata dobânzii de politică monetară. Când Fed majorează rata fondurilor federale, costurile de împrumut cresc în întreaga economie. Ipotecile, creditele auto și ratele dobânzilor la cardurile de credit urmează. Întreprinderile investesc mai puțin. Consumatorii cheltuiesc mai puțin. Inflația se răcește, dar creșterea economică încetinește. Când Fed reduce dobânzile, se întâmplă opusul. Ratele mai mici stimulează împrumuturile și cheltuielile. Provocarea este momentul potrivit. Dacă acționează prea târziu, inflația crește în spirală. Dacă acționează prea devreme, economia stagnează.

Când ratele dobânzilor ating zero, băncile centrale apelează la instrumente neconvenționale. Relaxarea cantitativă cumpără obligațiuni pe termen lung pentru a reduce ratele pe termen lung și a injecta lichiditate. Informațiile prospective comunică intențiile de politică viitoare pentru a modela așteptările. Controlul curbei randamentelor plafonează direct ratele pe termen lung. Aceste instrumente au fost utilizate agresiv după 2008 și din nou în 2020.

Politica monetară nu este omnipotentă. Nu poate remedia șocurile ofertei, deficitele fiscale sau problemele structurale. Funcționează cu întârziere. Iar efectele sale sunt inegale, ajutând proprietarii de active mai mult decât salariații. Limitele politicii monetare devin din ce în ce mai clare.