Fondurile speculative adună bani de la investitori și instituții bogate și urmăresc strategii pe care fondurile tradiționale le evită. Primul, deschis de Alfred Winslow Jones în 1949, combina poziții lungi cu vânzări scurte pentru a reduce expunerea pe piață. Numele a rămas chiar și pe măsură ce strategiile s-au multiplicat. Astăzi, fondurile speculative tranzacționează acțiuni, obligațiuni, valute, mărfuri și instrumente derivate, adesea cu bani împrumutați.

Structura juridică contează. În Statele Unite, majoritatea fondurilor speculative sunt parteneriate private deschise doar investitorilor acreditați și cumpărătorilor calificați. Acest lucru limitează reglementarea. Fondurile pot utiliza efectul de levier, vânzările în lipsă și pozițiile concentrate, pe care fondurile mutuale nu le pot face. În schimb, investitorii acceptă un risc mai mare și o capacitate limitată de retragere. Perioadele de blocare de un an sau mai mult sunt frecvente.

Comisioanele sunt mari. Modelul tradițional este de 2% din active plus 20% din profituri, deși concurența a redus unele comisioane. Managerii susțin că acestea aliniază interesele. Criticii subliniază că majoritatea fondurilor speculative au performanțe sub așteptări față de fondurile index simple, după deducerea comisioanelor. O minoritate obține randamente spectaculoase, iar acești manageri atrag cea mai mare parte a capitalului.

Fondurile speculative nu reprezintă o singură strategie. Fondurile macro globale pariază pe ratele dobânzii și valute. Fondurile de acțiuni cu poziții long-short aleg câștigători și perdanți short. Fondurile bazate pe evenimente tranzacționează fuziuni și falimente. Fondurile cu valori cantitative utilizează algoritmi. Eticheta descrie structura, nu abordarea.