Băncile operează peste granițe, dar reglementarea este națională. Această neconcordanță a creat probleme. În anii 1970, falimentele bancare dintr-o țară au amenințat stabilitatea altora. Ca răspuns, guvernatorii băncilor centrale din zece țări au format Comitetul de la Basel pentru Supraveghere Bancară în 1974. Comitetul se întrunește la Basel, Elveția, și emite standarde pe care țările le adoptă în mod voluntar.

Primul Acord de la Basel, din 1988, a stabilit cerințe minime de capital. Băncile trebuiau să dețină un capital egal cu cel puțin 8% din activele lor ponderate în funcție de risc. Aceasta însemna că o bancă cu împrumuturi de 100 de milioane de dolari trebuia să dețină un capital de 8 milioane de dolari. Ideea era de a se asigura că băncile pot absorbi pierderile fără a intra în faliment. Acordul Basel II, din 2004, a rafinat regulile, permițând băncilor să utilizeze modele interne pentru a evalua riscul. Această abordare s-a întors împotriva sa în 2008, când aceste modele au subestimat riscurile titlurilor garantate cu ipoteci.

Acordul Basel III, convenit în 2010 și introdus treptat în deceniul următor, a înăsprit cerințele de capital, a adăugat un raport de îndatorare și a introdus reguli privind lichiditatea. Băncile trebuie să dețină suficiente active lichide de înaltă calitate pentru a supraviețui unui scenariu de stres de 30 de zile. De asemenea, acestea trebuie să mențină un buffer anticiclic care se acumulează în perioadele bune și poate fi eliberat în perioadele dificile.

Acordurile de la Basel nu sunt legi. Sunt standarde. Fiecare țară le implementează prin propriile reglementări. Statele Unite, Uniunea Europeană și alte jurisdicții au adoptat versiuni ale Acordului Basel III, deși nu identice. Diferențele sunt importante pentru băncile internaționale.