În 1967, Jocelyn Bell Burnell a observat un semnal radio care pulsa la fiecare 1,337 secunde. Era atât de regulat încât echipa l-a numit pe scurt LGM-1, adică omuleții verzi. S-a dovedit a fi un pulsar, o stea neutronică cu rotație rapidă care emite fascicule de radiații de la polii săi magnetici. Pe măsură ce steaua se rotește, fasciculele trec pe lângă Pământ ca un far, producând un impuls cu fiecare rotație.

Pulsarii sunt ceasuri incredibil de stabile. Unele se rotesc de sute de ori pe secundă, cu perioade precise de peste o milionime de secundă. Această precizie le face utile pentru testarea relativității generale, detectarea undelor gravitaționale și chiar navigarea navelor spațiale. Sondele Voyager poartă o hartă a pulsarilor pe discurile lor de aur, care arată locația Pământului în galaxie.

Nu toți pulsarii sunt la fel. Majoritatea pulsează sub formă de unde radio, dar unii emit raze X sau raze gamma. Magnetarii sunt un tip de pulsar cu câmpuri magnetice extrem de puternice. Pulsarii de milisecundă au fost generați prin acumularea de materie de la o stea companionă. Sunt cele mai precise ceasuri din univers.

Descoperirea pulsarilor a câștigat Premiul Nobel în 1974. Bell Burnell, care a făcut observația inițială, nu a fost inclus, o decizie care rămâne controversată.