Limbajul religios distinge domeniul dedicat divinului de viața obișnuită. Ceea ce aparține vieții obișnuite se numește profan. Termenul înseamnă inițial în afara templului.

Spațiul, timpul și obiectele profane sunt disponibile pentru uz comun fără precauții rituale speciale. Sacrul, în schimb, cere respect și acces restricționat. Limitele sunt menținute prin reguli privind puritatea, vorbirea și comportamentul. Încălcarea limitei constituie sacrilegiu.

Societățile seculare moderne extind domeniul profan și micșorează sacrul recunoscut public. Totuși, distincția persistă într-o formă reziduală ori de câte ori oamenii își coboară vocile în anumite clădiri sau ezită să trateze anumite simboluri cu nonșalanță. Antropologii și teologii continuă să cartografieze modul în care diferite culturi trasează linia.

Profanul nu este neapărat rău; pur și simplu nu este sfânt.