Zen este o școală de budism Mahayana care are meditația ca practică centrală și introspecția directă ca scop. A apărut în China sub numele de Chan, a fost dusă în Japonia, unde a înflorit sub numele de Zen și de atunci s-a răspândit în întreaga lume.

Tradiția își are originea în transmiterea fără cuvinte a dharmei de către Buddha către Mahakashyapa și în legendara sosire a lui Bodhidharma în China. Dezvoltarea istorică este mai complexă, implicând interacțiunea tehnicilor de meditație indiene cu cultura chineză și sensibilitățile daoiste. Au apărut două ramuri japoneze majore: Rinzai, care folosește ghicitori paradoxale numite koan-uri pentru a provoca progrese, și Soto, care pune accent pe shikantaza, „doar statul pe scaun”, fără a se strădui deliberat să ajungă la o anumită stare.

Antrenamentul zen este auster. Orele lungi de meditație așezată, atenția la postură și respirație și îndrumarea unui profesor sunt mijloacele obișnuite. Iluminarea este descrisă ca recunoașterea bruscă a propriei naturi adevărate, deja completă. Formele de artă - pictura cu cerneală, caligrafia, designul grădinilor, ceremonia ceaiului - au devenit vehicule pentru aceeași perspectivă exprimată în activitatea de zi cu zi.

Zen nu are încredere în doctrinele elaborate și în explicațiile verbale. Ideea nu este să vorbim despre Lună, ci să o vedem.