Taoismul începe cu observația că lumea are o cale. Tao este acea cale - procesul structurat, spontan prin care cerul, pământul și cele zece mii de lucruri se desfășoară. Ființele umane prosperă atunci când se mișcă odată cu el, mai degrabă decât împotriva lui.

Textele fundamentale sunt Tao Te Ching, atribuit legendarului Laozi, și Zhuangzi, o colecție de povești și argumente care celebrează libertatea față de categoriile rigide. Ambele avertizează împotriva acțiunii forțate și a efortului excesiv. Wu wei, adesea tradus prin „nonacțiune”, nu înseamnă pasivitate, ci acțiune atât de adaptată la circumstanțe încât nu lasă nicio fricțiune. Simplitatea, umilința și preferința pentru ceea ce este blând și permisiv în detrimentul aspru și agresiv sunt teme recurente.

Taoismul religios a dezvoltat ulterior ritualuri elaborate, alchimie internă și un panteon de zeități și nemuritori. Tehnicile de respirație, dietă și meditație vizau longevitatea sau transcendența spirituală. Cele două curente - filozofic și religios - s-au suprapus întotdeauna mai mult decât permit uneori clasificările occidentale.

În viața obișnuită a Chinei, ideile taoiste continuă să influențeze atitudinile față de natură, sănătate și limitele controlului uman. Tradiția rămâne mai puțin un sistem de doctrine și mai mult o sensibilitate cultivată: sentimentul că universul este deja în mișcare și că înțelepciunea constă în a-ți găsi locul în cadrul acestei mișcări.