Teoria James-Lange despre emoție susține că trăirea emoției este conștientizarea răspunsurilor fiziologice la un stimul care stârnește emoții. Ne este frică pentru că tremurăm; ne simțim triști pentru că plângem.

William James și Carl Lange au propus independent această idee la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aceasta a inversat secvența bunului simț în care sentimentul este pe primul loc, urmat de exprimarea corporală. Conform teoriei, diferite emoții sunt asociate cu diferite modele de schimbare corporală, iar percepția acestor schimbări constituie emoția. Fără feedback-ul corporal, sugerează teoria, experiența emoțională ar fi palidă sau absentă.

Criticii, inclusiv Walter Cannon, au susținut că schimbările corporale sunt prea similare în funcție de emoții și prea lente pentru a explica rapiditatea sentimentelor. Cercetările ulterioare au arătat că feedback-ul din partea corpului influențează experiența emoțională - feedback-ul facial și conștientizarea interoceptivă contează ambele - însă cogniția și evaluarea joacă, de asemenea, roluri majore. Teoriile contemporane tratează adesea intuiția James-Lange ca o componentă a unui proces mai complex.

Contribuția durabilă a teoriei este afirmația că trupul nu este doar scena pe care se manifestă emoția; ci face parte din emoția însăși.