Motivația intrinsecă este dorința de a efectua un comportament de dragul său. Activitatea este în mod inerent interesantă sau satisfăcătoare; nu este necesară nicio recompensă externă pentru a o susține.

Copiii care se joacă, oamenii de știință care răspund la o întrebare din curiozitate și muzicienii care exersează pentru plăcerea muzicii în sine manifestă motivație intrinsecă. Teoria autodeterminării identifică autonomia, competența și relaționarea ca fiind nevoile psihologice care susțin motivația intrinsecă. Atunci când aceste nevoi sunt satisfăcute, implicarea este mai profundă, creativitatea este mai mare, iar persistența este mai mare decât atunci când comportamentul este determinat doar de stimulente externe.

Recompensele extrinseci pot submina motivația intrinsecă atunci când sunt percepute ca fiind dominante. Un copil căruia îi place să deseneze poate desena mai puțin odată ce autocolantele sunt introduse ca plată. Efectul nu este inevitabil; recompensele care afirmă competența fără a pune presiune pe ele pot coexista cu interesul intrinsec. Mediile educaționale și cele de la locul de muncă care susțin autonomia tind să încurajeze o motivație intrinsecă mai mare decât cele care se bazează în mare măsură pe supraveghere și recompense contingente.

Când acțiunea este în sine motivul pentru a face, motivația este intrinsecă.