Sindromul general de adaptare este descrierea lui Hans Selye a răspunsului stereotip al organismului la stresul prelungit. Se desfășoară în trei faze: alarmă, rezistență și epuizare.

În faza de alarmă, organismul se mobilizează - activare simpatică, eliberare de adrenalină și cortizol, pregătire pentru luptă sau fugi. Dacă factorul de stres continuă, începe faza de rezistență: mecanismele fiziologice de adaptare rămân ridicate, iar organismul încearcă să se adapteze, funcționând în același timp cu un cost mai mare. Când factorul de stres persistă și mai mult timp sau când resursele sunt epuizate, se instalează faza de epuizare. Funcția imunitară scade, iar bolile legate de stres devin mai probabile.

Modelul lui Selye s-a bazat pe studii pe animale privind diverși factori de stres - frig, răni, infecție - care au produs modificări corporale similare. Acesta a stabilit ideea că stresul este un răspuns nespecific și că activarea cronică are un cost cumulativ. Cercetările moderne privind stresul au acordat o atenție sporită evaluării psihologice, diferențelor individuale și efectelor specifice ale diferiților factori de stres, însă schema în trei faze rămâne un cadru organizatoric util.

Corpul poate face față unei provocări. Când provocarea nu se termină niciodată, sistemele adaptive încep să cedeze.