Copingul este setul de eforturi cognitive și comportamentale folosite pentru a gestiona cerințele evaluate ca fiind stresante sau care depășesc resursele cuiva. Este încercarea activă de a face față dificultății, mai degrabă decât dificultății în sine.

Psihologii disting în mod obișnuit între coping-ul centrat pe problemă, care își propune să schimbe situația stresantă, și coping-ul centrat pe emoții, care își propune să regleze răspunsul emoțional la situație. Căutarea de informații, elaborarea unui plan și luarea de măsuri directe sunt centrate pe problemă; reevaluarea semnificației evenimentului, căutarea de sprijin emoțional și utilizarea distragerii sunt centrate pe emoții. Ambele pot fi adaptive, în funcție de controlabilitatea factorului stresor. Atunci când o situație poate fi schimbată, strategiile centrate pe problemă sunt de obicei preferabile; atunci când nu, strategiile centrate pe emoții ajută la limitarea daunelor.

Coping-ul este influențat de personalitate, sprijinul social disponibil și normele culturale. Dependența cronică de evitare sau negare este, în general, legată de rezultate mai slabe, în timp ce utilizarea flexibilă a mai multor strategii prezice o adaptare mai bună. Intervențiile care predau abilități specifice de coping - restructurarea cognitivă, relaxarea, comunicarea asertivă - formează o parte esențială a programelor de gestionare a stresului și a celor clinice.

Stresul este inevitabil. Coping-ul este repertoriul de răspunsuri care determină cât de mult din acel stres este suportat și pentru cât timp.