Perseverența în credință este tendința de a te agăța de o concepție inițială chiar și după ce dovezile pe care se baza au fost discreditate. Odată ce o credință prinde rădăcini, aceasta se opune dezrădăcinării.

Experimentele clasice au arătat că persoanele care și-au format impresii despre o altă persoană pe baza unui feedback căruia li s-a spus ulterior că este fals au continuat să evalueze persoana în conformitate cu feedback-ul inițial. Același tipar apare și în cazul teoriilor sociale, al atitudinilor politice și al autoevaluărilor. Explicarea motivului pentru care o credință ar putea fi adevărată pare să o întărească; actul de a genera motive justificative creează o structură mentală care supraviețuiește eliminării datelor originale.

Fenomenul nu este simplă încăpățânare. Reflectă modul în care funcționează memoria și raționamentul. Oamenii își amintesc mai ușor informațiile conforme cu convingerile lor decât informațiile inconsistente și interpretează dovezile ambigue în moduri care confirmă convingerile. Debiasing-ul este posibil, dar necesită efort: luarea în considerare activă a contrariului sau explicarea modului în care convingerea contrară ar putea fi adevărată poate reduce perseverența.

Convingerile sunt mai ușor de format decât de abandonat. Această asimetrie modelează atât opinia obișnuită, cât și progresul științific.