Când autoritățile religioase conduc direct sau când legea este derivată explicit din doctrina religioasă fără o prerogativă seculară, sistemul este o teocrație. Conducerea politică și cea spirituală sunt contopite sau strâns aliniate.

Teocrațiile istorice includ anumite perioade de domnie papală și Geneva lui Calvin. Apar exemple contemporane sau exemple parțiale în care organismele clericale dețin putere de veto asupra legislației și a funcțiilor publice. Revendicările teocratice se bazează pe autoritatea divină, mai degrabă decât doar pe consimțământul popular sau pe dreptul ereditar.

Teocrațiile restricționează disidența religioasă și adesea reglementează conduita personală conform legii sacre. Ele pot oferi o coeziune socială puternică între credincioși, generând în același timp conflicte cu necredincioșii și cu așteptările moderne privind drepturile individuale. Tranzițiile de la conducerea teocratică sunt de obicei controversate, deoarece contestă nu doar aranjamentele politice, ci și sursele ultime de legitimitate.

Într-o teocrație, contestarea conducătorului poate fi încadrată ca o contestare a ordinii divine însăși.