Statele suverane se unesc uneori într-o uniune laxă care le păstrează independența, creând în același timp instituții comune limitate. Acest aranjament este o confederație. Autoritatea centrală există doar prin delegare și poate fi de obicei retrasă.

Exemple istorice includ perioada Articolelor Confederației din primele State Unite și confederația elvețiană înainte ca aceasta să evolueze într-o federație. Statele membre își păstrează dreptul de a anula deciziile centrale sau de a ieși din guvern. Luarea deciziilor la nivel central necesită adesea unanimitate sau majorități superioare, ceea ce poate produce blocaje.

Confederațiile tind să se formeze pentru apărare reciprocă sau coordonare economică și să se dizolve sau să se consolideze în federații atunci când structura laxă se dovedește inadecvată. Uniunea Europeană prezintă unele caracteristici confederale alături de unele mai integrate. Distincția cheie față de o federație este suveranitatea reziduală a membrilor și slăbiciunea autorității centrale directe asupra indivizilor.

Organele centrale ale unei confederații acționează mai mult asupra statelor decât asupra cetățenilor.