Alexander Fleming a observat în 1928 că o mucegai a ucis bacteria de pe una dintre vasele sale Petri. Această observație a condus la penicilină și la un secol de medicamente care au transformat infecțiile odinioară letale în inconveniente minore. Antibioticele ucid bacteriile sau le împiedică să se înmulțească. Nu fac nimic împotriva virusurilor, motiv pentru care o răceală sau o gripă nu vor reacționa la ele.

Principalele clase atacă diferite ținte bacteriene. Penicilinele și cefalosporinele descompun peretele celular. Tetraciclinele și macrolidele blochează sinteza proteinelor. Fluorochinolonele interferează cu replicarea ADN-ului. Fiecare clasă are un spectru, adică gama de bacterii pe care o acoperă, și un set de efecte secundare. Medicamentele cu spectru larg afectează multe specii; cele cu spectru îngust vizează câteva. Alegerea corectă înseamnă potrivirea medicamentului cu bacteria, ideal după o cultură.

Rezistența este problema centrală a utilizării moderne a antibioticelor:

• Utilizare excesivă. Prescrierea pentru infecții virale oferă bacteriilor o experiență de supraviețuire.
• Cursuri incomplete. Oprirea prematură poate lăsa în viață cele mai puternice bacterii.
• Utilizare agricolă. Dozarea de rutină la animale duce la apariția rezistenței la scară largă.
• Puține medicamente noi. Produsele noi au încetinit chiar dacă rezistența crește.

Programele de administrare a antibioticelor din spitale au ca scop prescrierea medicamentului potrivit, în doza potrivită, pentru durata potrivită. Miza este simplă: infecțiile care odinioară erau ușor de tratat devin mai dificile.