Ecosistemele costiere, cum ar fi mangrovele, pajiștile cu iarbă marină și mlaștinile sărate, îngroapă carbonul organic în solurile lor la rate care adesea le depășesc pe cele ale pădurilor terestre. Acest carbon stocat este cunoscut sub numele de carbon albastru. Deoarece sedimentele rămân îmbibate cu apă și au un conținut scăzut de oxigen, descompunerea este lentă, iar carbonul poate rămâne blocat timp de secole.

Protejarea și restaurarea acestor habitate oferă, așadar, un dublu beneficiu: conservarea biodiversității și atenuarea schimbărilor climatice. Atunci când ecosistemele sunt degradate, carbonul stocat poate fi eliberat înapoi în atmosferă sub formă de dioxid de carbon. Contabilizarea exactă a stocurilor de carbon albastru devine parte a strategiilor naționale climatice și a proiectelor pieței carbonului.

Cercetările se concentrează pe măsurarea ratelor de îngropare, pe înțelegerea soartei carbonului odată ce acesta părăsește zona de coastă și pe cuantificarea beneficiilor suplimentare ale protecției costiere și ale sprijinirii pescuitului. Inițiativele privind carbonul albastru sunt cele mai eficiente atunci când abordează și factorii sociali și economici locali care determină pierderea habitatului.

O pajiște marină sănătoasă poate acumula carbon în sedimentele sale an de an, cu puține schimbări vizibile la suprafață.