Ironia este un contrast între așteptare și realitate sau între ceea ce se spune și ceea ce se vrea să spună. Ea prosperă datorită decalajului dintre aparență și adevăr.

Ironia verbală apare atunci când un vorbitor spune un lucru, dar vrea să spună altceva, adesea opusul. Ironia situațională apare atunci când evenimentele se dovedesc contrar a ceea ce se anticipa. Ironia dramatică apare atunci când publicul știe ce personajele nu știu. Toate cele trei forme depind de o dublă conștientizare: cea superficială și cea reală subiacentă. Ironia poate fi comică, amară, blândă sau tragică, în funcție de miză și de ton.

Detectarea ironiei necesită sensibilitate contextuală; aceeași propoziție poate fi literală sau ironică în funcție de situație și de modul de exprimare. Scriitorii semnalează ironia prin ton, incongruență, exagerare sau aranjamentul evenimentelor. Ironia excesiv de evidentă pare excesivă; ironia gestionată cu succes oferă cititorului plăcerea de a vedea prin suprafață un adevăr mai complex.

Când sensul trăiește în discrepanță, mai degrabă decât în ​​afirmația directă, ironia este la lucru.