Caracterizarea directă are loc atunci când naratorul sau un alt personaj îi spune explicit cititorului cum este un personaj. Trăsăturile sunt enunțate, nu sugerate, prin acțiune sau dialog.

„A fost o femeie generoasă” este o caracterizare directă. Alternativa – prezentarea personajului oferind timp și resurse fără a i se cere – este indirectă. Ambele metode sunt utile. Caracterizarea directă este eficientă și poate stabili rapid trăsăturile de bază; utilizată excesiv, pare simplă și lasă cititorului puțin de lucru. Scriitorii pricepuți combină adesea cele două, afirmând o trăsătură și apoi demonstrând-o sau permițând acțiunilor ulterioare să complice o afirmație directă inițială.

În narațiunea la persoana întâi, comentariile directe ale vorbitorului despre ceilalți îl caracterizează și pe acesta, deoarece judecățile dezvăluie valori și prejudecăți. Caracterizarea directă este comună în ficțiunea mai veche și în anumite genuri populare; ficțiunea literară contemporană tinde să favorizeze metoda indirectă, deși abordarea directă nu dispare niciodată complet.

Când textul anunță pur și simplu calitatea unui personaj, caracterizarea este directă.