O pășune deschisă tuturor păstorilor. Fiecare câștigă prin adăugarea unui alt animal. Costul suprapășunatului este împărțit de toată lumea. Așadar, fiecare păstor adaugă mai multe animale, iar pășunea este distrusă. Acest scenariu, descris de Garrett Hardin într-un eseu din 1968, este tragedia bunurilor comune. El explică de ce resursele comune se epuizează chiar și atunci când toată lumea știe că rezultatul este rău.

Logica este convingătoare, dar Hardin a exagerat inevitabilitatea. Elinor Ostrom a petrecut decenii studiind comunități care gestionează cu succes resursele comune. Fermierii elvețieni guvernează pășunile alpine cu reguli care datează de secole. Districtele de irigații spaniole alocă apa fermierilor prin intermediul unor tribunale alese. Satele japoneze stabilesc cote de pescuit. Aceste sisteme funcționează deoarece combină reguli clare, monitorizare și sancțiuni gradate.

Tragedia este reală atunci când nu există guvernare. Apele internaționale, atmosfera și spațiul cosmic sunt toate vulnerabile. Soluția nu este întotdeauna privatizarea sau controlul guvernamental. Uneori este vorba despre managementul comunitar, adaptat condițiilor locale. Ostrom a câștigat Premiul Nobel pentru că a demonstrat că comunitățile pot rezolva problemele de acțiune colectivă fără piețe sau state. Această perspectivă a remodelat modul în care economiștii și factorii de decizie politică gândesc despre managementul resurselor.

Exemple comune

• Pescuitul oceanic
• Carbon atmosferic
• Acvifere subterane
• Pășuni publice
• Stocurile de krill antarctic