Guvernele au două pârghii principale pentru a direcționa economia: politica monetară, condusă de băncile centrale, și politica fiscală, condusă de legislative și ministerele de finanțe. Politica fiscală înseamnă impozitare și cheltuieli. Atunci când guvernul reduce impozitele sau construiește o punte, aceasta este politică fiscală. Atunci când crește impozitele sau reduce un program, aceasta este, de asemenea, politică fiscală.

În timpul recesiunilor, mulți economiști favorizează politica fiscală expansionistă: reducerea impozitelor, cheltuielile suplimentare, permiterea creșterii deficitelor. Ideea este de a pune bani în buzunarele oamenilor și de a crea locuri de muncă atunci când sectorul privat se retrage. În timpul perioadelor de boom, rețeta se inversează: creșterea impozitelor sau reducerea cheltuielilor pentru a răci situația și a reconstrui spațiul fiscal. În practică, politicienilor le este mult mai ușor să cheltuiască decât să restricționeze politicile.

Politica fiscală funcționează lent. Reducerile de impozite au nevoie de timp pentru a influența comportamentul. Proiectele de infrastructură necesită ani de zile pentru a fi planificate și realizate. Până când vor apărea stimulentele, recesiunea s-ar putea să se fi terminat. Stabilizatorii automați, cum ar fi asigurarea de șomaj, funcționează mai rapid deoarece intră în vigoare fără a fi necesară o nouă legislație. De aceea, economiștii le preferă adesea programelor discreționare.

Instrumente fiscale

• Impozite pe venit și impozite pe profit
• Cheltuielile guvernamentale pentru bunuri și servicii
• Plăți de transfer, cum ar fi indemnizațiile de șomaj
• Investiții în infrastructură
• Credite fiscale și subvenții