Datarea cu radiocarbon măsoară dezintegrarea carbonului-14 pentru a determina vârsta resturilor organice. Ființele vii absorb carbonul din atmosferă, inclusiv o cantitate mică de carbon-14 radioactiv. Când mor, acel carbon începe să se dezintegreze într-o rată cunoscută. Măsurând cantitatea rămasă, oamenii de știință pot calcula cu cât timp în urmă a murit organismul. Willard Libby a dezvoltat metoda la sfârșitul anilor 1940 și a câștigat Premiul Nobel pentru aceasta în 1960.

Tehnica funcționează pe materiale cu o vechime de până la aproximativ 50.000 de ani. Osul, lemnul, cărbunele, cochiliile și turba sunt mostre comune. Contaminarea este o problemă constantă. O singură amprentă digitală sau o picătură de conservant poate denatura rezultatele. Calibrarea este necesară și deoarece nivelurile atmosferice de carbon-14 au variat în timp. Secvențele inelelor de creștere a copacilor și alte date sunt utilizate pentru a corecta datele brute.

Ce poate și ce nu poate face

• Datază materiale organice, nu piatră sau metal.
• Eficient până la aproximativ 50.000 de ani.
• Necesită calibrare în funcție de standarde cunoscute.
• Contaminarea este o sursă majoră de erori.

Datarea cu radiocarbon a transformat arheologia. A transformat secvențele relative în cronologii absolute și i-a obligat pe cercetători să abandoneze multe presupuneri anterioare despre ritmul preistoriei.