Anumite locuri, momente, obiecte și persoane sunt separate de uzul obișnuit și tratate cu respect. Această calitate a faptului de a fi pus deoparte este sacrul. Sacrul evocă venerație și cere un comportament special.

Spațiul sacru poate fi un templu, un altar sau un sit natural. Timpul sacru structurează calendarul cu festivaluri și sabate. Textele și obiectele sacre sunt tratate conform unor reguli precise. Granița dintre sacru și profan este menținută prin ritualuri și tabuuri.

Experiența sacrului poate fi atât atractivă, cât și înfricoșătoare. Aceasta întemeiază obligația morală și identitatea comunitară. Secularizarea mută sau diminuează sacrul împărtășit public, însă experiențele personale de venerație și puterea reziduală a simbolurilor persistă. Sacrul este prezența concentrată a ceea ce o tradiție consideră în cele din urmă real.

A numi ceva sacru înseamnă a-l plasa dincolo de orice posibilitate de eliminare.