Viziunea lui Isaia cu Domnul întronat în templu include creaturi pe care le numește serafimi. Fiecare are șase aripi: două care acoperă fața, două care acoperă picioarele și două pentru zbor. Ele strigă una către alta: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor”. Numele în sine este legat de o rădăcină ebraică care înseamnă „a arde”, așa că sunt adesea înțelese ca fiind cele care aprind.

În angelologia creștină ulterioară, serafimii ocupă cel mai înalt rang dintre cele nouă coruri de îngeri. Cei mai apropiați de Dumnezeu, ei sunt mistuiți de iubire și adorație pură. Scriitorii și artiștii medievali au dezvoltat imaginile - flăcări, aripi multiple, fețe intens concentrate. Trisagionul, imnul de trei ori sfânt, a intrat în liturgia atât a Orientului, cât și a Occidentului ca un ecou al strigătului lor.

Tradiția evreiască păstrează și serafimii, identificându-i uneori cu șerpii de foc ai pustiei sau cu alte ființe cerești. În toate tradițiile, aceștia rămân departe de experiența obișnuită, însă funcția lor este clară: ei modelează închinarea neîncetată care este răspunsul adecvat la prezența divină.

Când biserica cântă „Sfânt, sfânt, sfânt”, se alătură, cel puțin în intenție, cântecului pe care serafimii nu încetează niciodată să-l cânte.