Teoria emoțională cu doi factori, propusă de Schachter și Singer, susține că emoția apare din combinarea stimulării fiziologice și a unei etichete cognitive aplicate acelei stimulări. Ambele componente sunt necesare.

Conform teoriei, excitația nediferențiată este interpretată în lumina contextului înconjurător. Aceeași frecvență cardiacă crescută poate fi resimțită ca frică într-o situație amenințătoare sau ca entuziasm într-una festivă. Experimentele clasice au încercat să manipuleze excitația cu injecții de adrenalină și să varieze etichetele cognitive disponibile prin comportamentul confederaților. Rezultatele au fost mixte, însă ideea centrală - că cogniția modelează calitatea experienței emoționale - a rămas influentă.

Teoria a contribuit la depășirea abordărilor pur fiziologice sau pur cognitive. Cercetările ulterioare au rafinat contribuțiile relative ale stimulării și evaluării și au arătat că unele răspunsuri emoționale pot apărea cu o etichetare conștientă minimă. Cu toate acestea, ideea că semnificația atribuită schimbării corporale ajută la determinarea emoției resimțite continuă să ghideze teoria și cercetarea.

Excitarea furnizează intensitatea; eticheta oferă identitatea emoției.