Etica virtuții nu se întreabă ce ar trebui să fac, ci ce fel de persoană ar trebui să fiu. Se concentrează pe caracter, mai degrabă decât pe reguli sau consecințe. Abordarea își are rădăcinile în Aristotel, care a susținut că viața bună este una de activitate virtuoasă, ghidată de înțelepciune practică. De asemenea, își are rădăcinile în confucianism, care pune accentul pe cultivarea morală și armonia socială. Etica virtuții a fost reînviată în secolul al XX-lea de Elizabeth Anscombe, care a susținut că filosofia morală modernă și-a pierdut temelia concentrându-se pe reguli și consecințe. Philippa Foot, Alasdair MacIntyre și Martha Nussbaum au dezvoltat abordarea în direcții diferite.

Etica virtuții nu ignoră acțiunile. Se întreabă ce ar face o persoană virtuoasă. O persoană virtuoasă este onestă, curajoasă, dreaptă și cumpătată. Aceste trăsături sunt dobândite prin obicei și practică. Etica virtuții pune accentul pe educația morală, modelele de urmat și dezvoltarea înțelepciunii practice. A fost aplicată în medicină, unde virtuțile unui medic bun includ compasiunea, integritatea și competența. A fost aplicată în afaceri, unde virtuți precum onestitatea și corectitudinea contează. Criticii susțin că etica virtuții este vagă și nu rezolvă dilemele. Apărătorii răspund că oferă o relatare mai bogată și mai realistă a vieții morale. Etica virtuții nu este un set de reguli. Este un mod de viață.

Eticiști cheie ai virtuții

• Aristotel.
• Confucius.
• Anscombe.
• Foot.
• MacIntyre.

Etica virtuții nu este același lucru cu deontologia sau utilitarismul. Deontologia se concentrează pe reguli. Utilitarismul se concentrează pe consecințe. Etica virtuții se concentrează pe caracter.