Ai văzut mii de răsărituri. Te aștepți la un alt răsărit de soare mâine. Această așteptare este inducția, raționamentul pornind de la observații specifice până la concluzii generale. Soarele a răsărit în fiecare zi de-a lungul istoriei, așa că va răsări din nou. Modelul nu este garantat de logică. Este probabil, nu sigur. David Hume a subliniat că inducția nu poate fi justificată doar prin rațiune. Orice argument pentru inducție s-ar baza el însuși pe inducție, ceea ce face ca justificarea să fie circulară. Problema inducției rămâne una dintre cele mai profunde enigme din filosofie.

Inducția este coloana vertebrală a științei. Legile și teoriile sunt generalizări din observații. Dar știința folosește și deducția, abducția și inferența statistică. Metoda ipotetico-deductivă combină toate cele trei: se propune o ipoteză, se deduc predicțiile, iar predicțiile sunt testate în raport cu observațiile. Dacă predicțiile se mențin, ipoteza este susținută. Dacă eșuează, este slăbită. Inducția nu este singura formă de raționament științific, dar este indispensabilă. Fără ea, nu am putea învăța din experiență.

Forme de inducție

• Enumerativ. Generalizare de la un eșantion la o populație.
• Analogic. Raționament din cazuri similare.
• Cauzală. Deducerea cauzelor din corelații.
• Statistică. Tragerea de concluzii din datele probabilistice.

Inducția este falibilă. O concluzie poate fi probabilă și totuși falsă. Acesta este prețul învățării din experiență.